Purtatorul de cuvant al SRI despre „corifeii” presei postcomuniste

Un nou George V., vorba lui Ulieru, mi-a oferit o revista intitulata „VITRALII–LUMINI si UMBRE„, editata de veterani din serviciile romane de informatii. Mi-a atras atentia articolul „Cum am devenit ceea ce-am fost„, scris de Ulieru, primul purtator de cuvant al lui Magureanu, si am extras paginile in care  vorbeste despre relatiile sale cu presa, in general, si cu principalii ziaristi deveniti peste noapte anticomunisti.

„Dar principala „sursa „, in acest domeniu, era prietenul si fostul meu coleg de facultate George V., ofiter-analist in DSS. El este cel care in anii `70-`80 ma „alimenta cu astfel de carti (traduse, prompt, pentru informarea/pregatirea ofiterilor fostei Securitati. Si tot el, la sfarsitul lui martie `90 mi-a propus( mai bine zis m-a „ademenit”) sa intru in S.R.I. Nu doar pentru ca aveau nevoie de oameni noi, cum mi-a spus; ci, imi place sa cred, si pentru ca ma stia interesat- si cu lecturi consistente- in domeniu.

Initial, George V. imi proiectase alta traiectorie: aceea de ofiter analist, el fiind numit, de catre Director, seful Formatiunii de analiza-sinteza a Institutiei…Dar institutia (sau doar oportunismul) lui Magureanu m-a destinat, foarte curand, altei posturi: asa se face ca dupa nici trei saptamani am aparut ca „purtator de cuvant” al S.R.I.- postura in care, cu prefixul „ex”, sunt perceput si astazi. 

….operativa (ca sa folosesc o sintagma de „profesionist”) nelesandu-mi timp de reverii; cu atat mai rapida cu cat am inteles notiunea de „functie” in sens de aplicatie sau transformare (sens luat din matematica)

Recitesc , astazi, Declaratia de presa facuta public cu acel prilej si constat ca nu prea am ce sa schimb:chestiunea a fost, dintru inceput, pusa in termenii care ii sunt proprii si in prezent…Subliniam, acolo, trei aspecte: (1) ce este Srrviciul Roman de informatii si de la ce comandamente/traditii se revendica, (2) in baza caror acte normative a luat fiinta si (3) ce il deosebeste-esential- de fosta Securitate ( mai exact;  de ceea ce a fost blamabil in activitatea acesteia). Argumentatia cea mai consiostenta- si cea mai convingatoare, cred- era adusa in sprijinul ultimului aspect, ambitia mea fiind aceea de a demonstra ca Institutia nu are nicio atributie (conferita de lege) care ar permite asimilarea ei cu asa-numita „politie politica”.

Bucurandu-ma de participarea a cca 200 de corespondenti straini, selectati de mine din cei aproape sau peste 1 000 aflati la Bucuresti, conferinta de presa a fost un succes: intrebarile puse Directorului erau „la obiect”, relatarile- in presa internationala – vadindu-se bogate si relativ corecte.

Evenimentul a starnit insa, si pe buna dreptate, „invidia” presei autohtone: Pentru care, dupa numai cateva zile, am organizat o conferinta similara: intrebarile formulate de ziaristii „nostri” treceau, mai toate , pe langa subiect- vizand aspecte, pretins tenebroase, din biografia lui Magureanu (tangential, si a mea), iar relatarile, aparute a doua zi, au fost sarace (sarace cu duhul, as   zice azi) si cu una-doua exceptii, prostesc de tendentioase.

Intr-o atare situatie, te intrebi (instinctiv): Ce-i de facut?… Ca prim pas, in conturarea unui raspuns, mi-am propus un „tur al redactiilor”, ca sa stau de vorba( ca de la om la om) cu cei mai vocali ziaristi ai momentului: P.M. Bacanu, C.Nistorescu, I. Cristoiu, S.R. Stanescu si inca vreo doi-trei…. Ma stiam- si nu de azi, de ieri- cu fiecare dintre ei, dar aveam sa constat (cu stupefactie) o „profunda” schimbare: indivizi care, pana-n 22 decembrie 1989 scrisesera cu sarg  in presa comunista (ca alta nu era) devenisera-peste noapte!- „anticomunisti” feroce, pentru care ( ca „unic” mostenitor al Securitatii; premisa perfect falsa) S.R.I. nu putea fi decat „politie politica”, iar „purtatorul de cuvant” al Institutiei- un tip dubios ( cum de-a ajuns tocmai el acolo?) care incearca sa-i tromboneasca (ori, si mai rau, sa-i atraga in cine-stie-ce, primejdioase combinatii). Toate argumentele mele erau respinse a priori, orice incercare de dialog fiind refuzata.  

Nu contest calitatile reale ale niciunuia dintre ei; dar, cunoscandu-i dinainte (si, vorba Romanului, stiind ce le poate pielea), mi-am dat seama ca atitudinea lor reprezinta doar „cristalizarea unui cras oportunism- si nicidecum expresia vreunei convingeri…iar, in cazul catorva (fosti informatori ai Securitatii sau chia mai mult), ocazia de a-si lua revansa asupra unui trecut pe care-l voiau uitat cat mai repede. Si mai e un aspect: in primii ani de dupa Decembrie `89, presa devenise – in Romania- o afacere extrem de rentabila, aducand notorietate, influelta si bani… Anticomunismul (de parada, dar practicat cu profesionalism) se dovedeste foarte „productiv”.  Dovada: situatia materiala a celor numiti  mai sus: si a altora, inca.

Aceasta a fost cea de-a doua evaluare a mea, incercata dupa esecul discutiilor de care aminteam… Din acel moment, i-am tratat pe indivizii respectivi (categoria fiind mai numeroasa) cu doza- realmente cuvenita-de dispret. Si de amuzament, totodata…Mai ales ca, nu foarte tarziu, relatiile dintre noi s-au ameliorat: nu putini dintre cei ce „combateau”  cu vehementa Institutia imi ciuguleau din palma, cum se zice, informatii (strict necesare pentru a declansa ori a duce la bun sfarsit o investigatie mai delicata, un reportaj mai dificil, o verificarea alminteri greu de facut).”

 Nota:

 Nici ca se putea face o caracterizare mai reusita a oportunismului, ca sa nu zic lichelismului, multora care se pretind, inca, formatori de opinie.