-Testamentul regelui Carol I, al României

Carol I si Silvia: Pictura la Manastirea Curtea de Arges

„Testamentul meu, scris si iscalit de propria mea mâna, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucuresti.

Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin „Monitor” dupa moartea mea, cu rugamintea ca ultima mea vointa si dorinta sa fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mâna, fiind înca voinic si sanatos. Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca sa ma hotarasc a lua cele din urma dispozitii. Alcatuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a batut neîncetat si care a avut deplina încredere în mine. Viata mea este asa de strâns legata de aceasta de Dumnezeu binecuvântata tara, ca doresc sa-i las si dupa moartea mea, dovezi vadite de adânca simpatie si de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi si noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns sa ocupe acum o pozitie vrednica între statele europene, m-am silit ca simtamântul religios sa fie ridicat si dezvoltat în toate straturile societatii si ca fiecare sa îndeplineasca datoria sa, având ca tinta numai interesele statului. Cu toate greutatile pe care le-am întâlnit, cu toate banuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-ma la atacurile cele mai violente, am pasit fara frica si fara sovaire înainte, pe calea dreapta, având nemarginita încredere în Dumnezeu si în bunul simt al credinciosului meu popor. Înconjurat si sprijinit de fruntasii tarii, pentru care am avut întotdeauna o adânca recunostinta si o vie afectiune, am reusit sa ridic, la gurile Dunarii si pe Marea Neagra, un stat înzestrat cu o buna armata si cu toate mijloacele, spre a putea mentine frumoasa sa pozitie si realiza odata înaltele sale aspiratiuni.
Succesorul meu la tron primeste, ia dar o mostenire, de care el va fi mândru si pe care o va cârmui, am toata speranta, în spiritul meu, calauzit fiind prin deviza: „Totul pentru tara, nimic pentru mine”..
Multumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine si care m-au servit cu credinta. Iert acelora care au scris si au vorbit în contra mea, cautând a ma calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intentiuni.
Trimitând tuturor o ultima salutare, plina de dragoste, rog ca si generatiile viitoare sa-si aminteasca din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului sau popor, în mijlocul caruia el s-a gasit asa de fericit. Pronia cereasca a voit ca sa sfârsesc bogata mea viata. Am trait si mor cu deviza care straluceste în armele României: „Nihil sine Deo!”
Doresc sa fiu îmbracat în uniforma de general (mica tinuta, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoratiile de razboi si numai Steaua României si Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am ramas credincios religiunii mele, însa am avut si o deosebita dragoste pentru biserica rasariteana, în care scumpa mea fiica, Maria, era botezata. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însa doresc ca clerul de amândoua bisericile sa faca rugaciuni la sicriul meu, care trebuie sa fie foarte simplu. (…) Coroana de otel, faurita dintr-un tun luat pe câmpul de lupta si stropit cu sângele vitejilor mei ostasi, trebuie sa fie depusa lânga mine, purtata pâna la cel din urma locas al meu si readusa apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (daca se poate) la Plevna si tras de sase cai din grajdurile mele, fara valuri negre. Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bataie vor fi purtate înaintea si în urma sicriului meu, ca semn ca scumpa mea  armata a jurat credinta steagului sau si sefului sau suprem, care prin vointa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credinciosilor sai ostasi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucuresti, Focsani si Galati, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei stramosesti, în timpuri de grele încercari, de care Cerul sa pazeasca tara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste si careia m-am închinat cu toata inima, cea din urma salutare, rugând-o a-mi pastra o amintire calda. (…) Prin o buna gospodarie si o severa rânduiala în cheltuieli, fara a micsora numeroasele ajutoare cerute din toate partile, averea mea a crescut din an în an, asa ca pot dispune astazi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii si pentru binefaceri. Am hotarât dar o suma de 12 milioane de lei, pentru diferitele asezaminte, noi fundatiuni si ca ajutoare. Aceasta suma va fi distribuita precum urmeaza: 1. La Academia Româna, sase sute mii de lei, capital pentru publicatiuni. 2. La Fundatiunea mea Universitara, pentru sporirea capitalului, sase sute mii de lei. 3. La Orfelinatul „Ferdinand” din Zorleni, lânga Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei. 4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofiteri în armata mea, cu un institut de educatiune, cu un învatamânt practic, la Craiova , doua milioane lei. 5. Pentru întemeierea unei scoli industriale la Bucuresti, trei milioane lei. (Urmeaza alte 12 legate).
Înaltând rugaciuni fierbinti catre A-tot-Puternicul, ca sa ocroteasca de-a pururea România si sa raspândeasca toate harurile asupra scumpului meu popor, ma închin cu smerenie înaintea vointei lui Dumnezeu si iscalesc cea din urma hotarâre a mea. În numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, Amin. Facut la Bucuresti, la 14/20 februarie 1899.

//CAROL//

Am scris si iscalit cu propria mea mâna acest testament, pe doua coale, formând opt pagini, legate cu fir rosu si am pus sigiliul meu.

// CAROL//
(preluat dupa un e-mail trimis de Octav Nour)

Etichete: regii Romaniei